În lipsa unei reglementări exprese în Codul penal, doctrina a reținut că infracțiunea continuă (continuatio delicti) reprezintă o formă a unității naturale de infracțiune și constă într-o acțiune sau inacțiune care subzistă în timp de la momentul consumării până la cel al epuizării, prin incidența unei energii sau forțe contrare.
Prelungirea în timp a elementului material al infracțiunii care formează obiectul unei cauze penale naște problematici în determinarea actului procesual care epuizează fapta atunci când activitatea infracțională continuă și în timpul judecății.