Prin prezentul studiu ne dorim antamarea unei probleme de drept generatoare de serioase consecinţe judiciare, ce coagulează chestiuni care pun în discuţie mecanismul aplicării măsurilor de siguranță cu caracter medical[1] față de suspecții sau inculpații care nu au discernământ din cauza unei boli psihice, în contextul în care, față de aceștia, organele de urmărire penală au dispus soluții de clasare întemeiate pe incidența cauzei de neimputabilitate a iresponsabilității.
Ce a atras atenția asupra acestui subiect este
- pe de o parte, lipsa oricăror reglementări explicite referitoare la necesitatea sesizării organelor competente în vederea implementării unor măsuri de protecție (de sorginte civilă) asupra suspectului iresponsabil față de care judecătorul de cameră preliminară a dispus luarea ori, după caz, menținerea sau înlocuirea măsurilor de siguranță cu caracter medical (de natură penală); iar
- pe de altă parte, faptul că sunt cvasi-inexistente, cel puțin în hotărârile instanțelor, precizările cu privire la necesitatea participării reprezentantului legal al suspectului sau inculpatului pus sub interdicție judecătorească, atunci când acesta constituie subiectul măsurilor de siguranță cu caracter medical.
Astfel, în cele ce urmează, vom expune strict situația suspectului sau inculpatului iresponsabil (lipsit de discernământ, cu tulburări de ordin psihic) față de care organele de urmărire penală au dispus o soluție de clasare întemeiată pe dispozițiile art. 16 alin. 1 lit. d) din C.proc.pen. și față de care judecătorul de cameră preliminară[2] este chemat să soluționeze propunerea de luare ori, după caz, confirmare sau înlocuire a măsurilor de siguranță cu caracter medical.
I. Analiza problemei de drept
Potrivit art. 28 C.pen., nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală săvârșită în stare de iresponsabilitatea, respectiv atunci când persoana, în momentul comiterii acesteia, nu putea să-și dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale ori nu putea să le controleze, fie din cauza unei boli psihice, fie din alte cauze.
Starea clinică a suspectului are aptitudinea de a influența direct modalitatea de soluționare a raportului de conflict de drept penal deferit:
- va fi înlăturată imputabilitatea (trăsătură generală pentru a reține existența unei infracțiuni), dar și punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale; iar, pe cale de consecință,
- va fi exclusă orice posibilitate de aplicare a unei pedepse ori a unei măsuri educative.
Cu toate acestea, atunci când față suspectul iresponsabil se dispune o soluție de clasare, este posibilă aplicarea unor măsuri de siguranță cu caracter medical (întrucât respectiva cauză de neimputabilitate nu afectează prevederea în legea penală, vinovăția sau caracterul nejustificat al faptei). Astfel, obligarea la tratament sau internarea într-o unitate de psihiatrie, ca măsuri de siguranță cu caracter medical, vin să realizeze scopul preventiv al legii penale, să ofere șansa suspectului bolnav să redevină capabil prin voință proprie și să se conformeze standardului social[1].
Pentru că starea de iresponsabilitate oferă într-un proces penal atâtea „beneficii” (mai ales pentru situația juridică a persoanei cercetate), incidența sa trebuie dovedită printr-un standard probator adecvat. Faptul că un suspect este cunoscut cu afecțiuni psihice și dovedește acest lucru cu înscrisuri reprezintă doar un simplu indiciu în ceea ce privește posibila incidență a stării de iresponsabilitate. Numai o expertiză medico-legalăpsihiatrică va putea stabili eventuala incapacitate intelectiv-volitivă[2]. Acest mijloc de probă are aptitudinea de a decela în ce măsură suspectul poate fi urmărit penal ori tras la răspundere penală atunci când faptele au fost săvârșite ca o consecință a bolii de care suferă – discernământ diminuat sau lipsa acestuia (psihoze)[3].
În situația în care comisia de medici concluzionează că discernământul persoanei cercetate este abolit și recomandă obligarea acesteia la tratament sau la internare medicală, organul de urmărire penală, constatând incidența iresponsabilității, va dispune, prin ordonanță, o soluție de clasare și va proceda la sesizarea judecătorul de cameră preliminară cu propunerea de luare a măsurii de siguranță cu caracter medical. Soluționarea propunerii se va realizea în conformitate cu dispozițiile art. 246 alin. 13 și art. 248 alin. 14 din C.proc.pen., judecătorul de cameră preliminară, „în cameră de consiliu, cu participarea procurorului, ascultă, dacă este posibil persoana supusă măsurii, în prezența avocatului său, și, după efectuarea unei expertize medico-legale, se pronunță prin încheiere motivată”.
- Condiția de procedibilitate constând în ascultarea persoanei supuse măsurii de siguranță cu caracter medical
Apreciem că orice manifestare de voință exprimată de un suspect (care are discernământul abolit) nu poate fi valabilă[4].
În primul rând, o comisie de medici experți a stabilit, în cursul urmăririi penale, că subiectul vizat nu are capacitatea intelectiv-volitivă de apreciere critică asupra conținutului și a consecințele acțiunilor sale. Astfel, orice demers realizat în vederea „ascultării” unei persoane care prezintă o stare maladivă, de natură a afecta în permanență capacitatea sa psihică, reprezintă o formalitate.
În al doilea rând, nu este emis în cunoștință de cauză acordul sau refuzul supunerii la respectiva măsura de siguranță, întrucât suspectul iresponsabil nu are aptitudinea de a înțelege realmente necesitatea aplicării unui tratament medical pentru îmbunătățirea sănătății sale.
În al treilea rând, ascultarea in personam a suspectului iresponsabil este, de cele mai multe ori, imposibilă având în vedere că orice discuție se rezumă la evocarea unor sunete, onomatopee sau alte cuvinte care nu au legătură cu subiectul dosarului.
De aceea, se observă că poziția persoanei vizate de măsură, exprimată cu ocazia ascultării sale de către judecătorul de cameră preliminară, în procedura prevăzută de art. 246 alin. 13 și art. 248 alin. 14 din C.proc.pen., este un element util[5], însă insuficient.
Pentru a analiza (i) dacă iresponsabilul ar fi capabil să emită un acord sau un refuz în ceea ce privește eventuala obligare a sa la tratament medical sau internare într-o unitate psihiatrică și dacă (ii) efectul și consecințele măsurii de siguranță cu caracter medical pot fi real asumate și înțelese de acesta, judecătorul de cameră preliminară trebuie să întreprindă demersuri (prealabile) ascultării sale. Analiza elementelor menționate va putea fi realizată numai prin administrarea unei noi[6] expertize medico-legale psihiatrice, conform art. 246 alin. 13 și art. 248 alin. 14 din C.proc.pen.. De ce este necesară o nouă expertiză în condițiile în care a fost deja efectuată una în cursul urmăririi penale? Răspunsul este simplu: dacă expertiza administrată în cursul urmăririi penale avea ca obiectiv principal stabilirea discernământului făptuitorului față de fapta săvârșită, în cazul celei dispuse în camera preliminară, obiectivul va putea răspunde aspectelor menționate supra[7] odată cu (i) determinarea existenței sau inexistenței unui pericol pentru societate care poate fi înlăturat doar prin aplicarea măsurii de siguranță și (ii) stabilirea premiselor îndeplinirii condițiilor prevăzute de dispozițiile art. 245-248 din C.proc.pen. (boala psihică, consum cronic de alcool sau substanțe psihoactive etc.).
De aceea, circumstanțele cauzei care a format obiectul dosarului penal clasat, situația personală a bolnavului și posibilitatea acestuia de reintegrare socială trebuie clarificate prin alte mijloace de probă decât prin „ascultare”.
- Lipsa capacității juridice a suspectului iresponsabil și necesitatea unor măsuri de protecție civilă
Starea de iresponsabilitatea și măsurile de siguranță cu caracter medical[8] nu constituie cauze de restrângere a capacității juridice civile. Astfel, deși o comisie de medici a concluzionat că suspectul are discernământul abolit, totuși față de acesta planează prezumția capacității depline de exercițiu. În consecință, odată cu soluționarea propunerilor privind măsurile de siguranță asupra unui suspect incapabil, judecătorul de cameră preliminară trebuie să considere că respectiva persoană este capabilă.
Însă, păstrarea, în mod formal, a capacității de exercițiu nu oferă avantaje nici în viața cotidiană și nici în procedura judiciară prevăzută de art. 246 alin. 13, respectiv art. 248 alin. 14 C.proc.pen. Suspecții iresponsabili sunt incapabili efectiv de a-și proteja independent și efectiv bunurile și interesele. Din această perspectivă, apreciem că procedura nu oferă garanții suficiente nici în ceea ce privește respectarea dreptului la apărare. Concret, avocatul nu are posibilitatea obiectivă de a lua la cunoștință de circumstanțele cauzei, situația personală și posibilitatea de reintegrare socială a bolnavului de la o persoană iresponsabilă, care nu se poate exprima, dar care din punct de vedere juridic este prezumată a avea capacitate deplină de exercițiu. Prin urmare, exercitarea oricăror activități de asistență juridică devine imposibilă din cauze obiective.
De altfel, dezinteresul legislativ în protejarea suspecților iresponsabili față de care au fost aplicate măsuri de siguranța cu caracter medical derivă inclusiv din faptul că în Codul de procedură penală nu este reglementată explicit nicio măsură de ocrotire și/ sau vreo obligație specifică în sarcina organelor judiciare, similar cazului prevăzut de art. 229, care prevede că „încunoștințarea autorității competente, de îndată, în vederea luării măsurilor legale de ocrotire pentru persoana respectivă. Obligația de a încunoștința revine judecătorului (…) care a luat măsura (…) modul de îndeplinire a acestei obligații fiind consemnat într-un proces-verbal”.
Cu toate acestea, apreciem ca fiind necesară aplicarea dispozițiilor art. 164 și următoarele din C.civ.. Astfel, în cazul suspectului major, care nu se poate îngriji singur de interesele sale din cauza unei deteriorări a facultăților mintale, temporare sau permanente, parțiale sau totale, stabilite în urma evaluării medicale şi psihosociale, și care are nevoie de sprijin în formarea sau exprimarea voinței sale, se pot dispune măsuri de protecție civilă[9], necesare pentru exercitarea capacității sale civile, în condiții de egalitate cu celelalte persoane.
În contextul analizat în cadrul prezentei lucrări, cea mai oportună[10] măsură identificată ar fi punerea sub interdicție și numirea unui tutore special[11]. Instituirea unui astfel de regim poate fi solicitat de cel care necesită ocrotire, de ”procuror, de instituțiile de ocrotire, precum şi de orice altă persoană”[12] (deci inclusiv de judecătorul de cameră preliminară). Justificarea acestei soluții decelează din apărarea unui interes general, chiar dacă folosul practic se produce, de principiu, în persoana celui a cărui ocrotire este solicitată (similar situației prevăzute de art. 229 C.proc.pen.).
Mai mult, necesitatea și importanța punerii sub interdicție a suspectului iresponsabil, numirea unui tutore și participarea acestuia din urmă în procedura prevăzută de art. 246 alin. 13, respectiv art. 248 alin. 14 C.proc.pen. a fost evidențiată, de prea puține ori, de instanțele naționale:
- Curtea de Apel Ploiești: „din perspectiva dispozițiilor legale ce reglementează procedura luării măsurilor de siguranță, s-a constatat că, la judecarea cererii, bolnavul M.D. a fost asistat de un apărător desemnat din oficiu, V.C.E., așa cum obligă dispozițiile cuprinse în art. 162 alin. (11) C.proc.pen., din 1968, însă nu a fost reprezentat de un tutore special, astfel cum impun dispozițiile art. 167 C.civ., neexistând din partea instanței de tutelă o astfel de dispoziție. Totodată, s-a constatat că M.C., tatăl bolnavului, a fost prezent la soluționarea cererii de luare, față de fiul său, a măsurii de siguranță a internării medicale, însă nu a fost desemnat tutore special (…) S-a conchis că judecata a avut loc cu încălcarea dreptului la apărare a bolnavului, motiv pentru care sentința a fost apreciată ca fiind afectată de nelegalitate”[13];
- Înalta Curtea de Casație și Justiție: „luarea măsurii presupune audierea persoanei, când starea sa de sănătate o permite. Aducerea inculpatului la judecată și, implicit audierea sa, inclusiv la distanță au fost considerate inoportune (…) Interesele inculpatului, drepturile sale procesuale și procedurale au fost efectiv valorificate prin apărător ales și prin intermediul tutorelui – mama sa -, ambii fiind prezenți în fața instanței, ambii valorificând, solicitând li administrând probe, punând concluzii oral, depunând înscrisuri și note scrise”[14].
O consecința directă în implementarea unei asemenea măsuri va consta în faptul că suspectul iresponsabil va putea sta în justiție numai prin reprezentantul său legal, persoană care ”exercită drepturile părților ori ale subiecților procesuali pe care îi reprezintă în condițiile mandatului legal, cu excepția celor pe care aceștia le pot exercita numai personal (de pildă, ascultarea în calitate de persoană vătămată etc.)”[15].
- Necesitatea participării în procesele penale a reprezentantului legal (tutorele) al suspectului pus sub interdicție judecătorească
În situația în care materialul probator relevă că suspectul iresponsabil a fost pus sub interdicție de către o instanță civilă (care a apreciat cu privire la lipsa discernământului necesar pentru a-și proteja în mod autonom interesele) și față de acesta a fost numit un tutore, judecătorul de cameră preliminară trebuie să asigure, în procedura prevăzută de art. 246 alin. 12 și art. 248 alin. 14 din C.proc.pen., participare reprezentantului legal.
Deși dispozițiile legale nu prevăd explicit acest lucru, practica judiciară a reținut totuși că nici ”nu era necesar ca procedură să cuprindă explicit obligativitatea citării tutorelui pentru că nu orice persoană supusă procedurii este și pusă sub interdicție”[16].
Indiferent de etapa în care se desfășoară, procedura presupune contradictorialitate. Or, atâta timp cât suspectul nu se poate exprima/ nu își poate expune interesele în fața judecătorului de cameră preliminară, procedura judiciară îi conferă acestuia posibilitatea reprezentării. Raportat la considerentele evocate supra, opinăm că noțiunea de „reprezentare” nu trebuie să se limitează strict la asigurarea drepturilor procesuale și procedurale (prin participarea avocatului ales sau desemnat din oficiu, conform art. 246 alin. 13 și art. 248 alin. 14 din C.proc.pen), ci trebuie să aibă în vedere inclusiv apărarea intereselor private ale suspectului iresponsabil în respectivul context judiciar, sub forma participării reprezentantului său legal (tutore). În același sens pare a fi și opinia[17] Curții Europene a Drepturilor Omului, care a statuat că „este esențial ca persoana vizată (de măsura de siguranță cu caracter medical, n.n.) să aibă posibilitatea de a fi audiată în persoană sau, acolo unde se impune, printr-o formă de reprezentare” (fără a face vreo distincție între formele de reprezentare).
Astfel, reprezentarea judiciară (avocat desemnat din oficiu)/convențională (prin avocat ales) și reprezentarea legală (prin tutore) sunt două instituții care nu se autoexclud, ci dimpotrivă, sunt complementare. Cele două instituții se armonizează în procesele penale în care persoana vizată de măsura de siguranță cu caracter medical este pusă sub interdicție. Reprezentantul legal al suspectului bolnav își va îndeplini obligațiile pentru ”a-i grăbi vindecarea, a-i restaura autonomia, a-i îmbunătăți condițiile de viață și a-i asigura bunăstarea morală și materială”[18], iar avocatul (desemnat din oficiu sau ales) îi va ocroti drepturile procesuale și procedurale, în condițiile legii. În același sens pare a fi și practica judiciară[19], care a reținut că dispozițiile art. 246 alin. 13 și art. 248 alin. 14 C.proc.pen., se referă la ”drepturile persoanei vizate pentru că legiuitorul a intenționat să confere drepturi proprii și garanții procesuale în toate situații, chiar și atunci când este pusă sub interdicție, fără ca aceasta să presupună excluderea dreptului tutorelui de a fi înștiințat cu privire la proces și de a participa la judecată”.
Având în vedere că drepturile, obligațiile și efectele care derivă din instituția tutelei și a interzisului judecătoresc sunt reglementate de legea civilă și procesual civilă, în mod firesc, aceste reguli se vor aplica în procesele penale corespunzător, în măsura în care nu cuprind dispoziții contrare (art. 2 alin. 2 C.proc.civ.). Prin urmare, soluționarea cauzei se va realiza cu citarea suspectului la domiciliul reprezentantul său legal (tutore) pentru a se asigura în mod eficient dreptul la apărare. Raportat la acest obiectiv, amintim că sunt relevante următoarele:
- art. 155 alin. 1 lit. 7 C.proc.civ.: ”Vor fi citați incapabilii sau cei cu capacitate de exerciţiu restrânsă, prin reprezentanții sau ocrotitorii lor legali, la domiciliul ori sediul acestora, după caz”;
- art. 171 din C.civ.: ”Regulile privitoare la tutela minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani se aplică şi în cazul tutelei celui pus sub interdicţie judecătorească, în măsura în care legea nu dispune altfel”;
- art. 257 alin. 6 din C.proc.pen. ”Minorul cu o vârstă mai mică de 16 ani va fi citat, prin intermediul părinţilor sau al tutorelui”.
Astfel, participarea reprezentantului legal și a celui judiciar/convențional al persoanei vizate de măsură de siguranță cu caracter medical este necesară nu numai pentru ca subiectul vizat să beneficieze de dreptul la apărare[20], dar și pentru a permite judecătorului să își formeze o opinie personală în legătură cu starea de sănătate psihică a acestuia.
II. Concluzii
În raport cu argumentele învederate, luând în considerare limitele contextului judiciar desfășurat în condițiile art. 246 alin. 13 și art. 248 alin. 14 din C.proc.pen., apreciem că, odată cu soluționarea propunerii privind aplicarea măsurilor de siguranță cu caracter medical, organele judiciare ar trebui să procedeze la încunoștințarea, de îndată, a instanței competente în vederea instituirii unor măsuri de ocrotire civilă adecvate (punerea sub interdicție și desemnarea unui tutore special). Numai astfel se va putea asigura, pe viitor[21], un cadru legal care va permite reprezentantului legal (tutorelui) să susțină interesele suspectului bolnav, iar magistratului să aprecieze obiectiv, cu privire la cauza deferită, raportat la îndeplinirea cumulativă și concomitentă a condițiilor prevăzute de Codul de procedură penală.
[1] A se vedea: N. Volonciu (coord.), ș.a., Noul Cod de Procedura Penala comentat, ed. Hamangiu,București, 2015, comentariu art. 247
[2] Iresponsabilitatea privește incapacitatea persoanei atât sub aspect intelectiv, atunci când nu își poate da seama de semnificația socială a acțiunilor și/ sau inacțiunilor sale, dar și sub aspect volitiv, când nu își poate determina și coordona, în mod normal, voința.
[3] A se vedea: A. Sârbu, Psihiatrie clinică, ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1979, pag. 355 apud I. Pascu, Drept penal. Partea generală., ed. Hamangiu, București, 2009, pag. 485 – ”psihozele se caracterizează prin pierderea capacității de autoapreciere, tulburări de conștiință, comportament alterat și lipsa discernământului.”
[4] A se vedea: în același sens opinia expusă de C.T. Ungureanu, Internarea nevoluntară a persoanei fizice cu tulburări psihice, înrevista Dreptul nr. 3/2014, ed. Lex Expert Compania de Informatică Neamț, pag. 187
[5] A se vedea: Curtea de Apel București, Secția a II-a București, decizia nr. 1698/2008, în Practică Judiciară Penală 2003-2004, pag. 69, pct. 25
[6] A se vedea: în același sens opinia autorului B. Micu, Camera preliminară, ed. Hamangiu, București, 2021, pag.231 și a autorului M. Udroiu, Procedură penală. Partea generală, ediția 6, volum II, ed. C.H. Beck, București, 2019,pag. 997 și 1008
[7] Respectiv (i) dacă suspectul iresponsabil ar fi capabil să emită un acord sau un refuz în ceea ce privește eventuala obligare la tratament medical sau internarea într-o unitate psihiatrică și dacă (ii) efectul și consecințele măsurii de siguranță cu caracter medical pot fi real asumate și înțelese, în contextul bolilor psihice preexistent.
[8] A se vedea: art. 68 alin. 3 din Legea nr. 487/2002 Legea 487/2002 a sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice
[9] A se vedea: art. 164 din C.civ.
[10] Fiind vorba despre o măsură restrictivă de drepturi, de natură medicală, asupra căreia subiectul vizat nu are capacitatea reală de a o consimți sau refuza, apreciem că sunt incidente inclusiv dispozițiile art. 6 pct. 3 din Convenția privind drepturile omului și biomedicina, care prevăd că obligarea la tratament sau internarea se poate efectua, în mod valabil, doar cu autorizația reprezentantului său legal, a unei autorități sau a unei persoane ori instanțe desemnate prin lege în acest scop, care beneficiază de toate informațiile necesare. Or, circumstanțele cauzei, situația personală a bolnavului și posibilitatea sa de reintegrare socială pot fi cunoscute de către avocatul suspectului sau inculpatului cât și de judecătorul de cameră preliminară numai prin ascultarea reprezentantul legal (tutorele), persoană cu capacitate deplină de exercițiu.
[11] Tutela, ca măsură de protecție civilă, este prevăzută de art. 165 C.civ. și de Legea nr. 140/2022 privind unele măsuri de ocrotire pentru persoanele cu dizabilităţi intelectuale şi psihosociale şi modificarea şi completarea unor acte normative.
[12] A se vedea: art. 111 alin. 1 lit. d) C.civ.. De asemenea, deși până la data de 20 august 2022, Codului civil nu prevedea în mod expres această facultate, totuși opiniile doctrinare apreciaseră în mod corect: ”punerea sub interdicţie poate fi cerută inclusiv de procuror sau chiar de instanţa judecătorească” (G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, ed. Hamangiu, București, pag. 426).
[13] A se vedea: Curtea de Apel Ploiești, Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, Decizia nr. 650 din 8 mai 2012
[14] A se vedea: Înalta Curtea de Casație și Justiție, încheierea nr. 108 din 12.02.2020, dosar nr. 513/2/2020, disponibilă pe www.scj.ro
[15] A se vedea: M. Udroiu (coord.), A.V. Iugan, Codul de procedură penal comentat, ediția a 3-a, ed. C.H.Beck, București, 2020, pag. 207
[16] A se vedea: Tribunalul Buzău, Secția penală, Decizia civilă nr. 14/2022 pronunțată în ședința publică din 17.03.2022, disponibilă pe www.sintact.ro; în același sens a se vedea Fl. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Codul civil. Comentariu pe articole, ediția 2, ed. C.H.Beck, București, 2020, pag. 205
[17] A se vedea: Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza Winterwerp c. Olandei, hotărârea din 24 octombrie 1979, parag. 60, http://hudoc.echr.coe.int) apud în V. Berger, Jurisprudența Cedo, Institutul Român pentru Drepturile Omului, București, 1998, p. 107;
[18] A se vedea: art. 174 C.civ.
[19] A se vedea: Tribunalul Buzău, Secția penală, Decizia civilă nr. 14/2022 pronunțată în ședința publică din 17.03.2022, disponibilă pe www.sintact.ro
[20] A se vedea: Curtea de Apel Ploiești, Secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, Decizia nr. 650 din 8 mai 2012
[21] Cu ocazia soluționări viitoarelor propuneri de menținere, înlocuire sau încetare a măsurii de siguranță cu caracter medical, persoana vizată va fi citată prin reprezentantul său legal, căruia i se va permite să ia legătura cu avocatul (ales sau desemnat din oficiu) și să exprime o eventuală concluzie cu privire la situația dedusă judecății.
[1] Măsurile de siguranță cu caracter medical prevăzute de Codul penal sunt obligarea la tratament medical (art. 109 C.pen.) și internarea medicală (art. 110 C.pen.)
[2] A se vedea: art. 315 alin. 2 lit. e) rap. la art. 246 alin. 13 din C.proc.pen.